Excepția de necompetență — materială, teritorială și absolută vs. relativă
Excepția de necompetență se invocă atunci când instanța sesizată nu este competentă să judece cauza. Necompetența absolută (de ordine publică) poate fi invocată oricând; necompetența relativă — numai la primul termen.
Definiţie
Tipuri de necompetență
Competența instanțelor este reglementată de art. 94–147 NCPC. Necompetența poate fi:
- Necompetență materială — cauza a fost introdusă la o instanță de un alt grad decât cel competent (ex: cerere de 500.000 lei introdusă la judecătorie în loc de tribunal).
- Necompetență teritorială — cauza a fost introdusă la o instanță corectă ca grad, dar din circumscripție greșită (ex: pârâtul domiciliază la Cluj, dar cererea e introdusă la București).
- Necompetență funcțională — apelul introdus la instanța greșită.
Necompetență absolută vs. relativă
- Necompetența absolută (de ordine publică) — necompetența materială și de circumscripție exclusivă pot fi invocate oricând în cursul judecății, de oricare parte, de procuror sau din oficiu de instanță.
- Necompetența relativă — necompetența teritorială obișnuită (de drept comun) poate fi invocată numai de pârât, prin întâmpinare sau la primul termen. Nerespectarea acestui termen stinge excepția (art. 130 NCPC).
Efectul admiterii excepției
La admiterea excepției, instanța pronunță o hotărâre de declinare a competenței și trimite dosarul la instanța competentă. Actele efectuate anterior rămân valabile (art. 137 NCPC).
Conflictul negativ de competență
Dacă instanța la care s-a trimis dosarul declină la rândul ei, apare un conflict negativ de competență — soluționat de instanța superioară comună (regulatorul de competență, art. 134 NCPC).
Ai un dosar pe rol?
Primești notificări automate la orice modificare — termen nou, soluție pronunțată, schimbare stadiu. Gratuit pentru primul dosar.